sâmbătă, 27 decembrie 2014

toamna

iarna
pe oglindă se difuzează filme vechi.
din când în când, aruncăm câte-o privire la actrițele chele cu picioare goale de pe marginea ecranului
ele se intimidează, roșesc în obraji și colțurile gurilor li se curbează în cute timide.
noi ne încumetăm să zâmbim de sub gulerele de blană după care ne-am ascuns
vara
în grădină, scaunele oranj stau grămădite după boschet
pe masa de rafie, o carte deschisă de 3 degete lungi așteaptă seara
în casă, oamenii stau adunați în jurul mesei întreținând o gălăgie ușoară și uitând încet de ce s-au adunat
printre șipcile groase de lemn se zăresc zâmbetele încălzite unele de altele

marți, 2 decembrie 2014

o întâlnire repetentă

...
parcă aud lângă mine scârțâituri de bicicletă și-mi amintesc, aveam niște pantaloni portocalii și o bluză roșie de bumbac
el strălucind mi-a îndesat bluza în pantaloni ca să nu-mi fie frig la spate
așa a zis și m-a pupat pe frunte, apoi pe obraz
se uita la noi și îi era dor și lui de ceva, ar fi vrut să îndese și el bluza în pantalonii cuiva
să facă un bine și a început să râdă
mergeam pe linia de tramvai nu vedeam unde se oprește mă uitam
picioarele mele aveau trecut și viitor. făceam tot posibilul ca să rămână așa
era destul posibil, eram ajutată din lateral
împinsă uneori, rostogolită sub mașini, luată în brațe și iubită
de două mâini delicate
până nu începeam să tremur îmbrățișată în linii nu tremur lungi și în linii mama și tata
biserica în care ai crescut o ușă deschisă și icoane în liniște, nu era nimeni ai oftat și te-ai pus jos uitându-te la cer și nimeni nu înțelegea de ce
ce-i cu tine? ai pățit ceva? nu, tu n-ai pățit nimic niciodată, ești prea mică nu știi nimic te pierzi în peisaj 
m-am atenuat mi-am strâns gândurile la grămadă vai câte erau mă intoxicam dar măcar erau acolo
ca-ntr-un vis nesătul și gândurile comestibile
și atunci am început să înțeleg, stăteam pe acasă, făceam integrale a început să-mi placă chiar 
dacă îmi tremura mâna, gândurile le-am pus într-o barbă și mi-a dispărut o parte din cap,
ce fraieră sunt, încă mi-e frică sigur că mi-e frică încă mi-e de ce?

nu știu, nu știu nici eu

joi, 27 noiembrie 2014

poezia metafonică

geamul al doilea din stânga
doi oameni încadrați
în stare de portocaliu
incandescent în picior
cade blând
o pestriță pasăre
glazurată invers
pe foaie, metal citeț parabolă
zgârie
în ș în plan
în douășapte

marți, 25 noiembrie 2014

abjecte

în fiecare zi îmbrac și dezbrac celule
de unele am nevoie, 
altele pun greutate pe mine 
mi se lipesc de căptușeala pardesiului
cad pe trotuar și sunt călcate în picioare de fete subțiri 
cu geci de fâș și ciorapi de vinilină
în fiecare zi pierd fire de păr 
galbene, portocalii,
albe
le găsesc lipite de călcâie,
sub colțuri de pat
cățărate de insecte aurii cu cocoașă
în fiecare zi mă așez la locul potrivit, 
acolo unde mâinile zgârie țesuturi vopsite,
și îmi strâng oasele 
cât mai aproape de inimă

miercuri, 19 noiembrie 2014

între mai devreme și mai demult

(nu m-am putut abține)

lipsește o întrebare.
care?

sunt o cană din care
bei
din care bei din care bei
și bei

(doar) atunci când ți-e poftă
de ceva cald sau (fresh) (proaspăt) revigorant
cana se lasă în chiuvetă
cu malțul întărit pe fund

o speli în (scârbă) fugă
după câteva zile și o trântești pe raft
cu fața în sus
câteva muște s-au așezat pe (muchia) marginea ei una s-a înecat
în apa rămasă
(în ea) de la spălat

cana lucește în razele becului
e timpul să te decizi dacă
această cană e transparentă,
albă sau nu
(spartă)

eu sunt o cană din care bei, apoi (te) întrebi
oare (chiar) mi-era sete?

marți, 11 noiembrie 2014

pielițe

o măslină

proaspăt

culeasă din colțul gurii

degetele,
unul câte unul,

alungi pe fond de

cer
neală

fire de morcov

înfipte



în oval

joi, 30 octombrie 2014

foliaje

grădinile s-au culcat

am mers până aproape de capăt și m-am uitat înapoi un minut,
apoi cu pași mărunți m-am întors ca să deschid poarta din gardul de frunze care se camufla în foliajul delicat al unei tufe. legate cu ațe de coajă de banană, de frunze atârnau cuvințele, cele mai multe de specialitate: părți ale corpului, tipuri de șuruburi și specii de urși. ca să nu-și piardă cursivitatea în bătaia vântului, erau prinse în cârlige de bambus lejere și lăsate să fluture.
în timp ce mă plimbam prin grădina descriptivă, am călcat din greșeală pe două pene albastre și acestea au scos un sunet ca de trotuar umed sub mișcarea mecanică a două roți de bicicletă. în același timp, am strănutat.
unele frunze sunau a pătură scuturată pe geam, altele ca un arc de pix, dar toate împreună arătau ca un plovăr tricotat din ață groasă asortată cu ochii.


am deschis poarta și am observat că pe partea cealaltă nu vedeam nimic din toate astea

cățărat

o șuviță de păr într-un oraș aproape necunoscut
ești aici de trei minute
și soră-ta cu capul mic și creț
stă atârnată de perdea.

te uiți pe geam și vezi din când în când ploaie,
oameni încălțați și borduri alunecoase
cu zgârieturi de șlapi.

în spate de tot, orașul își dă părul după ureche
îmbrățișând asimetric

un băiat sau galben

un băiat tânăr o aștepta la poartă
pe Ula cea galbenă
cu pielea tivită
și nas
zimțat

joi, 23 octombrie 2014

miercuri, 22 octombrie 2014

aşa într-o doară

o dată la rând
încă o dată la rând
încă una

de trei ori la rând
am făcut nişte cumpărături inutile şi le-am aşezat pe iarbă
ne-am uitat la ele
tu le fotografiai
în timp ce eu 
zâmbeam
mulțumită

miercuri, 15 octombrie 2014

infuze

beau infuzie de crengi iubitoare de soare
se amestecă cu lingurința este o cacofonie acceptată
pentru efectele sale lingo-terapeutice

marți, 7 octombrie 2014

Acum 
o stradă din Timișoara, un geam, un stâlp, o plimbare, o dată, caut un sens. 
Mă apropii și mă depărtez de el noaptea în vis. Totul s-a oprit, toată lumea doarme, numai poezia a rămas trează, supraveghind tot ce pierd. 

per piena

il cielo é pieno di uccelli leggeri
il clarinetto si insinua attraverso i fiori
il capello fluttua di fianco alla casa
un uomo sorride sotto l'ombrello
il cielo é pieno di uccelli leggeri

vineri, 3 octombrie 2014

clip

cu pătura oranj nu mă pot odihni
niciodată nu plouă destul
ca să-mi rămână părul drept
ce-am vrut să zic?
niciodată nu plouă destul
nici o clipire nu mai e aceeași ca în
serile în care se pierd imaginile
se reconstruiesc din introspecții din ce în ce mai noi și mai netede
încearcă să-ți păstrezi tonul
încearcă să pescuiești păstrăvi
nu sta prins de bară până se termină vara
ajunge să fii puțin atent ca să simți din ce parte vine căldura
cu cine vorbesc
cu piciorul meu

el mă ascultă


câteodată petele se confundă între ele

eu sunt o pată, tu ești o pată
uneori ne confundăm între noi
și devenim o singură pată

(pe pat)

duminică, 28 septembrie 2014

pulberea

laptele e bun fără cacao dar
cacaoa amară
pudră
și var nestins
o imagine mică
într-un punct
sub formă de poftă,
de fum

sâmbătă, 27 septembrie 2014

flutură
balcon
cămașa
vânt
doi oameni
cămașa flutură
unduiește
mâneci
tună
doi oameni
și-n rest numai apă

vineri, 26 septembrie 2014

porto

în clădirea portocalie era un om în clădirea verde
doi
în oraşul portocaliu erau două mâini de-o parte şi de alta
încă două
pe holul galben aştepta un pantof după prag
patru picioare

goale

surâd

băieţelul se purta sub braţ
într-o ramă

patul e luminat de ochii lui şi el respiră
din rotunjimile mamei lui,
din rotunjimile ochilor,
din rotunjimile mânecilor

o pală

flutură pe balcon,
cămaşa întinsă de vânt
lângă ea doi oameni se privesc
dar cămaşa flutură,
se unduieşte în mâneci
şi tună,
lângă ea doi oameni
şi-n rest numai apă

vineri, 19 septembrie 2014

monem #2

pielea se degradează

în

degradeuri de piele

o nouă introspecție

cu ajutorul unei pipete mijlocii

am extras esența din tine și am vărsat-o
în borcan
m-am uitat la ea de la distanță:

păr, mucozități, salinități arămii

am cristalizat în eprubetă amintiri de-ale tale
cu câini

nu mai știu
n-am numărat
palmierii nu au crengi


în palmieri cresc ouă cu modulație
de cacao
apoi devin ață

din care se croșetează

pături pentru pești


poesia para vê

os diamantes
de pêssegos
y as flores de castanha,
a mão triste
repousa

enquanto
o barulho faz nós
em nossas folhas
espaçadas

sâmbătă, 6 septembrie 2014

esență de ou

coca se leagănă de-o parte și de alta a oglinzii de aluminiu
o porțiune mică din oglindă e acoperită cu mine
înăuntru coca dormitează

lumina se curbează iar suprafața apei găzduiește fețe
cineva a vărsat fețele pe două picioare
ca și cum omul ar fi o picătură scursă dintr-o pipetă cu esență de om

pătratele de lumină traversează fața de masă din două diagonale
întâlnite într-o afină
goanga iberică s-a culcat în ibric acoperită de o dimineață uscată.

joi, 4 septembrie 2014

transparențe

punctele de vedere sunt transparențe
îngropate în pietricele care se văd doar la microscop
toți clăbucii și toate clăbucele se spală între ei
până ajung mai curați ca săpunul

încheieturile verzi mângâie ceva

nimic nu mai are altă culoare
decât copiii care nu știu să citească
se mai întâmplă în viață și pete
mai mici sau mai mari

ca și curenții de aer
care întrerup un bec

un sunet în depărtat

m-am învelit în păr
atentă la fiecare sunet, 
aproape că nu mai aud nimic
doar pe mine în interior
am intrat în mine.
îmi văd inima și sângele cum se mișcă, 
aud lichidele din corpul meu

curg ca un râu

pereții de piele tremură, mă lipesc de mine ca o gumă
văd urmele de microbi de la ultima răceală
îmi caut culorile printre siropuri și bobițe acrișoare, 
le-am găsit și am ieșit

luni, 18 august 2014

revorbe

nu mai vedeam nimic aburii
încercuiau casa mă învăluia
în rotogoale mari de voal
am mers spre râu și apa se oprise
m-am legănat pe brațele lui mari
toate s-au dat peste cap când am văzut că îngheață valul
în stropi de cădere
fină
mă întindeam pe toată cuprinderea pământie
și-n toiul nopții am auzit,
stinsul oprit

duminică, 17 august 2014

cheag

și-apoi îți arunci picioarele pe pedale și amesteci senzațiile
sunt unele zile în care doar îmbrățișezi și trasezi corpuri noi
cu linii de apă,
foame și trompete
îți întinzi oasele pe pâine cu cuțitul
o, rege al stolului de țânțari fugiți de-acasă
ești captiv al unei prințese cu păr etern
cu rochia castel și cu un mic fluieraș în vârful limbii.

ca și ea,
prin muzică el se afișează dulceag
ca și el,

și ea e tot un fel de cheag

vineri, 15 august 2014

pădurea de la ora Ș

În mijlocul orașului, dacă te învârți mult printre niște blocuri cu 7 etaje
dai de o pădure.
În pădure sunt copaci aliniați aproape simetric,
subțiri și foarte lungi,
că nu le vezi vârful.
Sunt de fapt
picioarele unei generații de păsări ale căror penaje formează pe corpul celest
nori.
Aceste păsări cu ciorapi de plasă au picioare musculoase și gheare cu ramificație întinsă.
Eu m-am cățărat odată pe-un picior de pasăre.



Frunzele de baobab țin învelit orașul în foițe și nervuri,
îl stratifică pentru ca fiecare petală să crească pe etajul ei.

nu pe niște trepte atât de reci

în noaptea aceea cântam cu ecou și făceam poezii din oamenii care se uitau la mine
ei nu știau, credeau că e ceva special, dar nu
nu era nimic, doar că aveam mai multe ecouri decât de obicei


lângă mine 6 păsări băteau din picior 12312 123 1 etc

hai să mai stăm până nu se mai vede steaua aia deloc
mi s-a mai întâmplat să văd stele dispărând, dar nu pe niște trepte atât de reci
povești spuse cu ochii deschiși,
orașul e nou de data asta

și dacă

Nenea cu părul alb, semi-lung și ușor undulat la vârfuri, cu mustața la fel, care pescuiește se îndrăgostește de tanti cu părul alb strâns în coc care se plimbă cu bicicleta de cealaltă parte a râului. Nenea aruncă momeala de la undiță cu avânt după ea, dar nu o prinde și astfel cei doi nu se întâlnesc niciodată.

joi, 14 august 2014

din afară

e o întindere mare de praf sub tălpile mele goale,
nu am mai văzut cerul demult

am rămas singură vreo doi, trei ani îngrijind flori cu o
pisică mâncând pământul din ghivece
m-am trezit, era abia azi, trecuse numai o zi, uitasem laptele pe
foc
am ieșit în hol cu pașii grei pe gresia umedă
el avea o cheie de rezervă speram să vină să-mi aducă o plapumă mai groasă
mi-e frig dintotdeauna de câțiva ani
nu mai bătuse nimeni la ușă
toți aveau chei de rezervă, dar nu le foloseau
am ales să stau așa tihnită mângâind pisica pe spinare și adulmecând
mirosul de ardei copți de la vecini

am bătut un cui în perete în care am agățat ce? o icoană
peretele avea urme de ulei de când a venit zoe la mine și mi-a arătat
vechea zugrăveală și
arsura
de pe mână

miercuri, 6 august 2014

1+1=11

sunt boschetarul care doarme sub geamul meu
un copil desculț după inundații
o tanti care aruncă ligheane cu apă de la balcon
sunt un bărbat care m-a salutat în treacăt
și a întins mâna după mine
să mă

spun unele cuvinte pe care nu le înțeleg
decât când le pun pe hârtie
am un ghiozdan în care țin câțiva oameni
de rezervă pentru seri

în care ceilalți dorm

sâmbătă, 19 iulie 2014

mimesis

Dând din cap, își lovea fața cu părul despletit, strângea din ochi și pleoapele i se încrețeau. Arăta ca o varză creață înainte de-a fi tăiată.
Spunea ceva acolo, dar într-un fel de parcă nu voia s-o înțelegi. Știa multe limbi învățate cu perseverență, dar acum nu-i foloseau la nimic. Învățase și vreo două limbi moarte. Spunea că va scrie poezii într-o limbă moartă, că va creea o literatură nouă pentru că nimeni nu putea îmblânzi vreodată o astfel de limbă. Stârnea atenția cu astfel de idei, dar nu le punea niciodată în practică. Zicea că rezultatele s-ar vedea prea greu și n-ar avea rost să-și consume timpul, când ar fi putut să facă mai multe plimbări.
Acum înțelegeam că literele o aduseseră în starea în care era. De câtva timp vorbea în mai multe limbi deodată. Se gândea să unifice toate limbile, toate vocabularele, gramaticile, pronunțiile, susținând că numai așa s-ar putea creea literatura adevărată.
Într-o zi, s-a trezit dimineața, s-a pus la birou și a început să scrie, să umple pagini întregi cu cuvinte din dicționare ieșite din uz, din cărți vechi de pe vremea când se scria invers, să sublinieze foi rupte din caiete și să încercuiască termeni neologici cu înțeles cvadruplu.
În amiaza aceea am privit-o dintr-un colț al camerei în timp ce-mi beam sucul de fructe stoarse. Mi-am amintit de ea cea de altădată, când nu știa să citească sau să se contrazică.

[...]

plimbare

de la glezne
până în degete
înapoi și
prin ciorapi,
prin toate firele de păr,
de la întorsătura buzei
la un umăr,
de pe muchia urechii
în vârful genelor
de unde cade

pe unghia degetului
mic de la picior
rămânând acolo ca un zâmbet înainte de culcare

instantanee

febră

mulțimi matematice
partituri muzicale

punct -
notă

constelații

instantanee de semne
note fără formă
nici sunete

cub -
val

târâre

nu
primă oară
starea

suferința.


sâmbătă, 28 iunie 2014

din absență

Mă opresc, mă uit în față câteva minute până nu mai am nici o expresie pe chip. Apoi mă întorc în spate și mă caut foarte atent (s-ar putea să fie foarte mare și clar și să nu trebuiască să caut așa atent) să văd ce-am lăsat în urmă sau ce mai trebuie încă să trăiesc. Cred că am sărit din neatenție peste ceva și nu mă pot lămuri cum am ajuns unde sunt. Sau lipsește o treaptă din scară, sau am uitat să pun un șurub, sau pantofii sunt cu jumătate de mărime mai mici dintr-un accident mărunt de fabricație, sau lipsește o pagină dintr-o greșeală de tipar, sau azi era de fapt joi și nu miercuri, sau am cântat piesa cu un semiton mai jos, sau cine știe ce altceva. Piedica asta mă face să mă opresc și să mă uit înapoi, să văd dacă nu mi-a picat ceva. De unde știu că mi-a picat ceva? Nu am simțit chiar pe loc, dar m-am trezit ușor buimacă.

Când m-am uitat înapoi, am realizat că ultimul pas pe care-l făcusem era mult mai lung decât mi se păruse. Asta m-a derutat un pic, pentru că era mai mult drum de întors decât venisem. Era tare greu, s-o iau înapoi să găsesc obiectul pierdut sau să merg mai departe și să ignor sentimentul că nu-l mai am? Când să mai fac un pas în față, ceva transparent ca o sticlă mă oprește. Nu mai pot face nici un pas în față, ori rămân pe loc, ori mă întorc să văd ce nu e. Vin oameni spre mine, dar nu se pot apropia, se lovesc de zid și mă sperii. Trebuie să mă întorc, dar mi-e teamă. Dacă nu o să văd nimic?

g n

au o flanșă pe navă.
lăsați-l acolo. Nu te mișca,
Nu se mișcă.
genele sunt ca petalele
care mută marea,


prea liniștit

somn diurn

ochiul percepe atâtea detalii cât să poată încă vedea imaginea de ansamblu. fiecare detaliu se așează ca un fir de praf pe muchia umedă a ochiului până pleoapa îl învelește și curăță vibrația.

detaliul e un fir de praf pe care îți vine să-l strănuți,
dar nu poți


sticla se deschide și toate firele îți intră în ochi. se îngrămădesc sub pleoapă până
nu mai vezi nimic


clipitul e făcut din apă și multe gene

vineri, 27 iunie 2014

P I C Ă Ț E L E

A venit o bulină roz și s-a așezat lângă mine pe pat.
- Îmi place patul tău că e moale, mi-a spus bulina, apoi a făcut două țopuri și s-a pus pe jos.
A început să se zbenguie printr-o cutie cu dungi colorate și să mănânce din ele.
- Ce faine sunt! Dacă asta ar fi camera secretă în care ar fi toate culorile și ai putea face ce vrei tu cu ele?
Bulina roz se deșira, îi ieșeau firele.
Fire roz pluteau acum prin camera tuturor culorilor secundare.

(Alessia = bulina)

margini

inspirația poetică e gata să dispară în contact cu aerul
ca un albastru nemărginit,
aproape transparent.

pe o plajă nordică, barca mea s-a lovit de muchiile altor bărci și nu mai aveam loc să vâslesc.

e o limbă necunoscută, dedusă din reguli teoretice.

floarea portocalie din care nu va ieși niciun fruct. floarea invadată de alb la margini.
de sămânță. semințe de vânt.
floarea ieșită dintr-o deschizătură de 7.

ești mereu la un pas să fii fericit. iar Zweda e mereu cu un pas în fața ta.

o fată cu gâtul lung și chip de pasăre.

C m-a învățat că scrisul e ceea ce scrii.

lucrurile vorbeau numai despre absența ei,
deși i se vedea foarte bine conturul pe perete.
un profil țuguiat cu extremități sinoase.

pestañas

tienes una pestaña en el vaso.
dejala allí. no te mueves,
no se mueva.
tus pestañas son como pétalos
que mueven el mar,

demasiado tranquilas

miercuri, 18 iunie 2014

sticlu pătrat

în fiecare seară, cerul se face roz, purpuriu și negru.
pasărea-clăbuc se duce și ciugulește cu ciocul lung și subțire ca un ac din ceramica albastră.
se fac cioburi mărunte, mărunte, cristaline și reci.
ploaie.
pe pământ cad frunze.
uimirea strălucește în ochi ca sfârâitul unui dop sub presiune.

în fața mea, o baltă de acid citric de la sucul de lămâie. s-a evaporat instant.

malurile

puneam caietele la întins pe sârmă prinse în cârlige mari. cădeau din ele stropi negri de cerneală, cădeau în gol și se desfăceau în litere pe dungile solare.
o seară senin-obscură de vară când pe timpul zilei fusese foarte cald. foile se uscau îngălbenite și se încrețeau de vânt și vapori. îmbătrâneau.
am rămas un minut cu bărbia sprijinită în dosul palmei pe pervazul de la geam. m-am aruncat cu vederea peste acoperișurile turtite ce se desfăceau înaintea mea în albastru și roz.
îmi curgea părul aproape blond în jos, dar jos nu era nimic, decât o străduță îngustă înconjurată de cărămizi. erau copii jos care făceau gălăgie cu jocurile lor. dar nu deranjau, se integrau în seară.
toate zgomotele din oraș ajungeau aici, sus sub forma unei zarve care parcă venea de pretutindeni. mă aflam cu capul într-un câmp subțire plin de zgomote, ca și crusta de pe o budincă.

stop. mă opresc ca să privesc din nou de la distanță totul. s-a subțiat, s-a îngustat.

duminică, 15 iunie 2014

azi e cea mai tare zi
pe care n-am început-o

m-a întrebat și casa lui, cum arăta?
nu știu, i-am spus, ajungeam mereu noaptea acolo, iar când plecam nu mă uitam înapoi.

sâmbătă, 14 iunie 2014

fișier inexistent

Mi-e dor de tine. Am terminat și cartea și acum mi-e dor de ea. Acum această foaie albă și amintirea ta au devenit viitorul meu, viitorul pe care încă nu l-am cucerit.  Nu exiști și nimic nu te-ar putea face să exiști acum. Te-aș putea eu face să exiști? Dacă ai fi o carte de-a mea, cu siguranță ai fi altfel. Te-aș face imaculat și să nu se fi ivit vreodată o urmă de tristețe în ochii tăi. Dacă te-aș face aș ști tot ce vreau să știu despre tine și nimic nu m-ar mai durea să aflu. Dar aș putea oare să te citesc cu aceeași poftă după aceea? N-ai fi oare și mai inexistent decât te crezi când îmi spui că nu exiști? Absența ta, pe foaia mea, te face să exiști prin mine, prin ceea ce ești tu fiind tu. De acum înainte, în cartea asta ești și tu fiindcă m-am rezemat cu capul de tine în timp ce citeam (sau scriam?). Cuvinte ca blide sau repudiat stau acum gravate pe o armură care nu are încă nici un contur. Ia un creion în mână, te rog, nu mai fă cercuri în aer cu bicicleta și desenează-mi un contur.

marți, 10 iunie 2014

totul începe cu aveam ceva de zis.

de fapt nu era nimic de zis.
totul se învârtea pe lângă foaia mea
deschisă alb,
m-am simțit ca o amatoare cu microfonul dat la maxim.
ieșeau aburi din conexiunile de la cablu și lumea mă adulmeca
cu privirea fixată pe părul,
pe capul meu.

duminică, 1 iunie 2014

mă tot gândesc.
dacă mâine se termină
?

măcar am scris.

e trist


şi totuşi nu e.


luni, 26 mai 2014

R O Ș U

Cine sunt partizanii? Care sunt maghiarii? Care-s sârbii?
Cine a murit?

Când sunt dezbrăcați, oamenii uită de unde au plecat.  
Se strigă unii pe alții cu glas ROȘU, apoi se roagă unii de alții să nu fie omorâți.
Dulcele gust de ruj s-a șters de țărână.
Femeile strigă, se ascund, sunt duse, țâșnește din ele fum
roșu.
Visul era cu un topor mare în dosul capului, cu lama lipită de ceafă.
Ce ți se pare nostim?
Azi am aflat că nu era doar un vis.
Soră-mea a început să plângă în timp ce mama flutura un steag roșu pe deasupra.
I-a scos din burtă sămânța de inamic.
IMRE s-a făcut scrum, ne-a spus asta un prieten.
mamele…femeile…
Ne-am dezbrăcat de țara care ne omoară
pe rând.
Șoricelul îngroapă cadavrele în pământ negru.



Eu n-am înțeles cum.

duminică, 18 mai 2014

Leriano y Laureola

Leriano și Laureola
se țin de mână prin grădina spaniolă.
Leriano mănâncă flori de măr din palma ei,
Laureola îi mângâie cârlionții blonzi și grei.
Se-apucă brusc,
unul de-o parte
altul de alta
și se opresc ca să se vadă
în ochi.
Laureola o pornește în față
și-și înnoadă rochia deasă
într-un fir de iarbă.

Leriano se-mpiedică de păr și căzu.



Leriano și Laureola s-au apucat să cânte
la corn în seara de
Primăvară când începuse
să miroasă a pânze
de păianjăn ude.
Laureola n-a mai încăput în peisaj
și a-nceput să cânte prin afara lui.
dar cornul se tot micșora
pe măsură ce atingea armonii tot mai înalte.

Leriano și Laureola s-au pierdut prin ochii cerului.

interior acustic

trage de sârmă
întinde-ți un sunet pe ureche
culcă vocea mea acolo
se mulează înăuntru ca crema de ciocolată
pe pâine.

pe

mă plimb pe stradă
mă întorc
fac o piruetă în jurul meu
mă opresc în vârful genelor
s-a concentrat totul sub palton
mi-am tras fermoarul peste ochi
și-am pipăit drumul spre casă.

sâmbătă, 10 mai 2014

acorduri

m-a atins
privirea întinsă
cusut cu ață timpurie

*

mână, gât, glumă,
gust
în carouri

*

vreau miere în urechi
să mă ungă de disonanțe.

*

albastru intens
aproape aparent
mă gâdilă sub gene

*

măruntaie de păr
oranj
mă vedeau deschisă

*

conturul de zbor
are ceva diferit
de conturul de stat

de mai bine de-o zi

Mi-ai fugit de sub picioare
și-am aflat că liniile paralele nu se mai întâlnesc
pe la colțuri.
Suntem două orizonturi
reflectate unu-n altul
într-un mod idiot
de senin.

așteptare mai spre seară

am găsit pe stradă un ieri
pe care-l uitasem
și m-a forțat să
vorbesc,
un ieri cu urechile pansate
cu bandă dublu-
adezivă.

așteptare

(așteptarea-i un sentiment
pe care-l aștept demult)

așteptarea îmi cade pe umeri
și mă mângâie
gri.
sub unghii
am găsit o zi pe care
aș fi vrut să o trăiesc
altădată.


am o geană în cană

Mi-ai adus cana cu flori din care beau tot timpul ceai. Câteodată confunzi cănile chiar atunci când bem ceaiuri diferite, deși insiști mereu că asta cu flori e cana mea.

3 ochi și un sunet

Sunetul se făcea din ce în ce mai mare și golea camera de detalii.
Mai rămâneau doar câteva contrapuncte vizibile cu ochiul liber, din care noi am ales unul și l-am ținut un pic.
Asta ne-a apropiat fără să ne dăm seama.
În alte cadre, sub alte înprejurări, și alții pățeau la fel.

un pic de muzică

un pic de alb-negru n-ar strica. Uneori viaţa devine mai colorată când vezi numai câte o pată de culoare aleatorie pe un perete alb sau într-o baltă de bezină. 
Am scris un text despre poezie (ca-ntotdeauna) fără început şi sfârşit fiindcă nu le-am găsit încă (nu-mi amintesc nici să le fi căutat). Am încercat să-l fac să fie chiar el o poezie pentru că poezia se descrie cel mai bine singură. Poezia e un cuvânt. Ca orice cuvânt, ea vorbeşte despre ea însăşi, având şi un accent, bineînţeles, accentul nefiind altceva decât un stop-cadru sau o răsuflare adâncă sau o pauză la un concert.
Accentul nu e altceva decât un delimitator de ritm, o piedică pusă vorbitorului ca să ia seama mai atent la ce vorbeşte.

reluăm: poe zii a... Ea poartă pe umeri toate evenimentele la care au luat parte cuvintele ei şi toţi strămoşii lor. Odată ce s-a născut, însă, poezia începe încet-încet să se strice, se aruncă dintr-o parte-n alta şi-şi lasă cuvintele aruncate în cămările altor lumi, divergente de cea în care s-a născut şi-n care va dăinui. Şi atunci plângem după ea ca după trecut.
Doar poezia incipientă ne interesează, îi putem spune poezia-moment. […]

b a z i n u l

Bazinul respira și se hrănea din murdăria oamenilor.
În apă mă simțeam ca-ntr-un paralelipiped de gelatină pe care îmi venea să-l tai cu cuțitul.
Oamenii erau niște stafide în această budincă de clor.

Un paralelipiped de gălăgie subacvatică și ecouri de clăbuci.
Spărgeai coaja de unde cu capul și respirația aluneca în ecou până se lovea de tavan, apoi intra înapoi în tine și din nou sub apă.
Tu erai purtătorul de aer de care apa avea nevoie ca să prindă viață.
Respirația e un dans de care apa te face conștient.
Respirația ta era un cerc de senzații solide când totul în jur plutea.

Cu apa e o luptă continuă. Când nu te mai lupți cu ea, te mângâie până la înec.

florile trans luminescente

M-am trezit.

câteodată mă trezesc dimineața și văd flori
flori stufoase, abundente
flori de stare
de agregare lucidă.
câteodată mă trezesc dimineața și încep să cânt
flori.
flori cu petale mici
sau cu petale albastre
flori suculente
câteodată când mă trezesc dimineața beau flori
(dintr-o bluză verde)

Îmi beau florile de pe haine și ele devin simple pete de culoare la mine pe umeraș.
mă întreb câte flori încap în mine într-o dimineață
atât de simplă.

îmi place să-mi simt tălpile între ele fine și uscate înainte să deschid ochii.
încep să zâmbesc când îmi dau seama că m-am trezit.

Câte flori încap pe o rochie?

încerc să pictez pe pereți rădăcinile florilor de pe hainele mele
vreau să văd de unde încep
nu mai vreau flori care plutesc prin cameră și se pot așeza oriunde.

Am spart un ghiveci.

spațiu deznodat

pași mici pe umărul meu
răsfirări, răsfoiri
urme de ploaie ale unui avion
prăbușit pe cer
într-o zi de vară
(în orice zi de vară)
vorbeam mai tare
(vorbim mai tare)
mai dulce
vorbe curbe
împlinind mirarea
galbenă
de pe fața
irisului.
ca și ieri
tu spuneai că știi tot
ce nu vrei
îmi înnodam părul de mută.
îți trimit
(ți-aș trimite)
o carte din celălalt colț al grădinii
ca să ai ce să citești
în timp ce-ți
verific zâmbetul
cu spatele.